Au trecut 2 ani

Dragul meu Matei,

A trecut multa vreme de cand ti-am scris ultima oara. Intre timp am fost foarte ocupati sa crestem, sa mai punem un an in desaga si sa ne indragostim si mai mult unii de ceilalti.

Ne-am facut bagajele din nou, firi calatoare, nestatornice, parinti fara capatai, cu o mie de ganduri si o suta de vise si cu zero lucruri imposibile de facut ne-am intors printre straini, pe insula britanica si te-am purtat cu noi inca o data de-a lungul continentului.

Zilele trec putin cam anoste pe aici, viata de suburbie aducandu-ne putine provocari atat de mult dorite. Si totusi tu cresti si noi crestem cu tine. Tu inveti atat de repede orice si esti avid de nou! Esti un copilas independent, curios, curajos, adaptabil si mereu pus pe sotii. :)

Ai implinit de cateva luni 2 ani, ai inceput sa pui cap la cap mai multe cuvinte in propozitii. Ai perioade cand faci pipi doar la olita. Dar mama si tata te vad ca acelasi pui de om de acum 2 ani, acelasi bot de carne si oase si inima si spirit ca si cand mi te-a pus moasa pe piept. Esti acelasi, doar corpurile noastre se schimba.

Acum tu dormi, dormi putintel pentru ca nu vrei sa pierzi nimic din ce iti ofera ziua aceasta. Sper sa ma ridic la nivelul asteptarilor tale mereu si sa iti ofer suficiente aventuri ca sa iti simti sufletul si mintea pline, satisfacute. Am timp putin de scris, am timp putin de mine dar suntem binecuvantati ca putem sa fim impreuna mare parte din zi.

Te iubim, Matei, mama si tata.

Spun nu rasfatului... cu dragoste!

“Nu te temi ca o sa devina un rasfatat?”

Dragul meu Matei,

Intrebarea aceasta apare frecvent in discutiile purtate cu mamici atasate, cu mamici preocupate de starea de bine a copilului, nu a interlocutorului. Mamici care se opresc din vorbit cand copiii le cer ceva, le zic ceva sau cand copiii doar vor putina atentie.

Oamenii care rostesc aceste cuvinte, cuvinte grele si urate cum e “rasfatat”, “alintat”, “mamos” sunt de multe ori oameni singuri, fara copii, mai varstnici si cu “experienta” sau, dimpotriva, tineri si fara introspectii sincere cu privire la un viitor copil.

Personal, primesc un cuvant din categoria celor de mai sus ca pe o insulta, ca si cum as fi intrebata cu nonsalanta daca tu, Matei, esti incet sau cu vreun defect... Nu pot sa concep ca tu, din copilul normal de la nastere, din primele luni, din primul an, poti sa te transformi peste noapte sau in decursul timpului intr-un “rasfatat”. Nu e logic pentru mine, avand in vedere ca tot eu te sustin zi de zi, tot eu sunt mamica ta, tot eu..

De ce se tem atunci acesti oameni din jurul nostru ca poate o sa te strici cumva sau poate eu o sa te stric cumva? De ce apar intrebarile lor cu iz de premonitie?

Dupa intrebarea aceasta invaziva, de la inceputul scrisorii, eu raspund tot cu o intrebare, deobicei: Nu, de ce m-as teme?

Astfel primesc o lista intreaga de presupuse actiuni care pot transforma un copil din “normal” in “alintat”:

• te tin ori de cate ori doresti tu in brate;
• te ascult chiar daca vorbeste presedintele tarii;
• te alaptez oricand ai nevoie;
• incerc sa te linistesc de fiecare data cand cazi/te lovesti/esti nemultumit;
• evit cat pot de mult sa iti spun NU-uri, sa iti interzic diverse si sa iti impun limite;
• te las sa mananci cand vrei, cat vrei si cum vrei.

Lista ar mai putea continua, dar nu prea are rost. Absolut nimic din ea nu poate pur si simplu sa te transforme intr-un copil rasfatat. Din contra, cand fac toate chestiile de mai sus iti transmit indirect ca eu sunt aproape de tine, ca te inteleg dincolo de orice bariere, ca poti sa vorbesti cu mine oricand ai o problema, ca te ascult si ca incerc sa te ajut cat pot eu de mult sa iti rezolvi cu calm orice problema.

Sper sa ajungi sa citesti aceste randuri si sa privim impreuna spre trecut, sa vedem daca am reusit sa te cresc fara a transforma NU-urile in ceva la ordinea zilei. Sunt chiar curioasa. Cand ma straduiesc sa transform frazele de genul: “Nu te urca pe cea mai de sus treapta pentru ca o sa cazi!” in: “Mie imi e teama dar te incurajez sa urci cat simti tu ca esti capabil!”, ma gandesc ca vreau sa cresc un copil care sa poata lua decizii pentru el, decizii corecte. Sper ca tu sa devii adultul care stie ca desi mama lui are temerile ei, ea il sustine si are incredere in puterea lui de decizie si in puterile lui ca om independent.

Prin faptul ca te las liber sa mananci cat vrei, sa bei cat vrei si ca iti pun la dispozitie hrana cat mai variata si mai sanatoasa incerc sa iti cultiv simtul masurii si al satietatii, dar si un palat pregatit pentru ce e mai bun in lumea asta.

Nu, nu mi-e teama ca o sa te transformi intr-un copilas rasfatat pentru ca am incredere in tine, pentru ca simt ca ai deja achizitii importante acumulate, ca ai un start bun, ai un simt al deciziei care de cele mai multe ori nu da gres. Si e ca un bulgare de nea cresterea ta, te transformi constant tot mai frumos, de fapt nici nu pot sa vorbesc la modul “eu te cresc”, nu, “tu cresti cu mine alaturi” si e asa de bine!

Nu, nu cred ca tinand copilul in brate se poate rasfata, ca indeplinindu-i toate nevoile il alinti, ca pupandu-l si iubindu-l se va transforma intr-un monstru fara scrupule. E absurd! Se stie clar ca un copil abuzat, va deveni abuzator, ca un copil lovit, va lovi, ca un copil chinuit va chinui. Atunci de ce ne e asa de peste mana sa intelegem si contrarul: UN COPIL IUBIT VA IUBI, UN COPIL ASCULTAT VA ASCULTA, UN COPIL CARUIA I S-A OFERIT INCREDERE VA DA LA RANDUL LUI ROADE CA UN OM DEPLIN!

Sa ma ierti, Matei, ca am strigat ultimele cuvinte, dar cred ca vocile care vorbesc de rasfat sunt multe si sunt taaare rele, iar vocea mea care striga aceste lucruri e oricum mult prea inceata, prea singura. Poate daca vom striga intr-o zi impreuna, ne vor auzi!

Te iubesc cat de la cer la pamant,

Cu drag,

Mama.

De ce nu te-am lasat sa plangi

Miercuri, 29 august, 2012

Dragul meu Matei,

Te-ai nascut linistit, fara plans, aproape ingrijorator de linistit, eu o pun pe seama travaliului foarte putin invaziv. Apoi, destul de repede, ai inceput sa scancesti, mi-ai sfasiat sufletul, insinctul imi urla sa fac ceva sa nu mai suferi, sa nu te mai incorzi, sa iti fie bine. Moasa te-a pus pe pieptul meu si aproape instantaneu te-ai linistit, respiratia ti s-a rarit, te-ai oprit incet din tremurat si ai inceput sa cauti sanul. Mirosul de colostru, mirosul pielii mele, sunetul inimii si pulsul meu te-au linistit.

De atunci, din prima clipa cand te-am vazut, mi-a fost aproape imposibil sa raman indiferenta la plansul tau. De fapt, plans e mult spus, deoarece rar apucai sa plangi, de cele mai multe ori stiam dupa miscarile tale sau dupa grimase ca ai o nevoie: de hrana, de scutec curat, de frig, de cald, de atentie, de dragoste, de mine. :) 

Nu te-am lasat sa plangi, nu ca sa iti rapim o experienta, ci pentru ca plansul e lipsa unei experiente, e un gol, e o nemultumire, e un "ne-". O ne-existenta. Asa ca am ales sa umplem golurile, sa prevenim nevoile, sa le implinim inainte ca ele sa se transforme in frustrari, inainte ca tu sa fii nevoit sa iti umfli plamanii de aer si sa tipi. Pentru ca asta am simtit, pentru ca nu am fost nevoiti sa ascultam sfaturile "binevoitoare" ale nimanui, pentru ca am avut norocul sa fim singuri cu tine in primul tau an de viata.

Fizic imi era si imi e chiar si acum, uneori, imposibil sa te las sa plangi pentru ca plansul tau imi porneste lactatia. Adica empatia si grija si dragostea zdruncinate de glasul tau de disperare ii dau un ordin corpului meu: Alapteaza! Acum! Nu mai incolo! Ce mi se pare extraordinar e ca nu doar plansul tau imi da asemenea trairi si sentimente ci chiar si plansul inconsolat al unui bebelus strain. In afara impulsului psihic instinctiv de a merge sa iau in brate odrasla uitata de mama ei, am un impuls fizic greu de contestat: patarea tricoului cu lapte cald si dulce. Cumplit, avand in vedere cati bebelusi care plang inconsolati de catre parinti exista peste tot. Asa ca eu si let-down-ul meu provocat de plansul oricarui bebelus suntem dovezile vii ca plansul nu are voie sa fie ignorat, plansul unui bebelus trebuie sa fie mereu un semnal de alarma pentru parinti, o alerta spre o nevoie care asteapta sa fie implinita.

Pot acum sa spun cu mana pe inima ca absolut fiecare plans a avut cate un motiv usor de descoperit. La inceput, in afara de foame, sete, somn, caca, pipi, motive clare si de necontestat, am mai deosebit: dor de spatiul securizant al burtii, de sunetele albe de acolo, de intuneric, de umezeala, de leganarea mersului si de viata intrauterina in totalitatea minunata a ei. Apoi, au urmat asteptarile tale, asteptari de observat oameni noi, lucruri noi, animale noi, locuri noi. Asteptari de socializare, de distrare, de calmare sau de descoperire. Asa ca am ales ca in loc sa iti interzic sa faci chestii care erau periculoase pentru tine, sa indepartez pericolele astfel incat sa iti creez un mediu sigur, in care sa poti sa descoperi o particica mica din lume, din viata de familie.

Inchisi in casuta noastra din Anglia, lumea ta a fost mica, restransa dar a fost pasnica, ai avut o casa si o curticica de descoperit, in intregime, fara reguli sau restrictii, a fost totul al tau. De cand ne-am intors in Romania viata ta s-a cam schimbat, echilibrul nostru s-a cam framantat. Ai ajuns in case neprietenoase, cu mobila periculoasa, cu cani de cafea la tot pasul, cu obiecte straine, fara viata dar a caror atingere nu era permisa. Mi se rupe sufletul cand trebuie sa iti iau un obiect din manuta, dar o fac din respect pentru ceilalti adulti si din grija pentru tine, multe obiecte fiind periculoase. As vrea sa pot sa te cresc intr-o societate in care respectul si atentia fata de semeni sa nu tina cont de varsta, in care lucrurile materiale sa nu aiba valori banesti, dar utopiile nu exista. Asa ca trebuie sa ne adaptam din mers, tu cu pasi mai mici, eu cu pasi si mai mici. 

De ce am ales sa fac orice efort necesar ca sa nu te las sa plangi? Pentru ca imi doresc sa cresc un om increzator, un om frumos, echilibrat, un adult competent, de sine-suficient, care sa aiba de oferit enorm societatii in care va alege sa traiasca. Ce legatura are? Pai are. Plansul inseamna asteptare nematerializata, inseamna dorinta esuata, inseamna frustrare si franare. Franarea imipedica dezvoltarea echilibrata. In loc sa iti pun limite, sa iti zic constant nu, sa te dresez, sa iti iau incet propria vointa pentru a te transforma in copilul pe care vreau sa-l am, am ales sa iti creez un mediu sigur in care sa simti ca apartii, ca esti important, ca ai un cuvant de spus si ca parerea ta conteaza. Ca ESTI COPILUL CARE TREBUIE SA FII, fara asteptari, fara presiune si fara tensiune. Asa ca da, se merita enorm sa nu te las sa plangi.

Mi-am pus problema vreodata ca poate nu e tocmai ok ca sar ca arsa la orice scancet al tau? Sincer, da. Oamenii din jur, societatea moderna, sunt obisnuiti sa catalogheze, sa masoare, sa puna totul in cutiute de apatrenenta. Copilul ideal este clar unul durduliu dar nu gras, nici prea inalt dar nici prea slab, foarte inteligent dar fara personalitate puternica, doarme toata noaptea de cum ajunge de la maternitate si ziua e mereu un dulce, chiar si cand ii apar maselele de lapte. Ei, dragul meu Matei, tu esti cam departe de tiparul copilului perfect in epoca aceasta... Ce sa-i faci, nu o zic cu parere de rau deloc, e doar o constatare. Si multumesc Celui de Sus ca nu esti asemanator copilului perfect, ca esti razvratit, ca esti curajos, ca esti hotarat, ca nu renunti usor, ca stii ce vrei si gasesti modalitati sa obtii ce doresti. :) Imi dai speranta ca vei fi omul frumos si liber si capabil pe care visez ca il vei fi.

Nu te las sa plangi nici cand te lovesti, iti ofer sanul meu cald si confortabil ca sa iti aline orice durere si e categoric cel mai bun analgezic. Functioneaza de fiecare data. De cand ai inceput sa umbli si de cand ne invartim in cercuri cu tot mai multi copii cu parinti care de care mai diferiti de noi, loviturile apar tot mai des, plansul tau devine parca tot mai crispat si mai incordat, mai disperat si mai fara alinare, dar sanul functioneaza, nu stiu ce m-as face fara el. :)

Sa clarific ceva: Nu te las sa plangi nu e echivalent pentru Nu iti dau voie sa plangi ci cu Fac tot posibilul sa iti alin orice suferinta si sa iti satisfac orice nevoie astfel incat tu sa nu mai fi nevoit sa plangi, dar Doamne, nu iti pot interzice sa versi o lacrima! Plansul e al tau daca eu am facut tot ce imi sta in putinta si tot nu reusesc sa iti alin tristetea, e al tau si gata! DAR de cele mai multe ori, daca nu de aproape toate datile, plansul tau a gasit alinare. Poate pentru ca sunt mama, poate pentru ca miros a lapte, poate pentru ca o fi continand laptele asta minunat ceva sedative, poate hormonii isi fac de cap si ne fericesc pe amandoi prin supt, dar mereu gasim o cale de "impacare" si dupa un plans vine mereu un zambet larg, sincer si increzator.

Mai exista un tip de "lasat  copilul sa planga" de care nu am amintit dar care exista si imi sufla in ceafa cat timp scriu aceste randuri: metoda plansului controlat. Sumar: presupune lasarea copilului in patut cu interventii minime si din ce in ce mai rare, sa isi planga duhul, pana la epuizare, pana cand simte prin fiecare por si prin fiecare celula ca mama nu mai vine, ca tatei nu ii pasa, ca e singur cu peretii, cu jucariile din camera si ca desi face singurul lucru pe care il stie (plange), e ignorat si lasat singur. Intr-un final bebelusul nu mai plange, dar uneori nici nu adoarme, ajunge intr-o stare de vegetare in care se simte pustiu, singur pe lume, izolat si oropsit. Bebelusii nu au notiunea timpului, ei traiesc prezentul fara sa fie constienti de existenta viitorului, pe principiul carpe diem. Asa ca, un copil lasat sa planga, singur in patut, are impresia ca asta e viata lui de acum incolo, ca a fost parasit de mamica, trebuie sa se descurce singur, dar ii e foame, ii e sete, scutecul e ud si ii e frica. II E FRICA. A plans cu disperare si groaza sa nu fie lasat singur dar totusi a fost lasat iar acum el sta in patut in liniste plin de frica. Apoi, intr-un final, epuizat de atata plans si atata frica, adoarme. Cand se trezeste mamica lui il ia in brate ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si oarecum, asa si este, el e bucuros de prezent, de faptul ca ACUM E LUAT IN BRATE, acum e schimbat, e pus la san, e mangaiat si alintat. :) Dar toata povestea, toata nebunia de plans singur in patut se repeta si la urmatorul somn, si iar, si iar, si iar.... pana cand copilul devine imun, pana cand se resemneaza si ajunge sa stie ca si un fapt clar, ca mama nu mai vine, indiferent daca plange sau nu, si adoarme singur in patutul lui, uneori cu cateva lacrimi, alteori fara, dar sentimentul de singuratate, de nevoie de apropiere neimplinita, de abandon si de resemnare il pastreaza seara de seara, zi de zi, inainte de fiecare somn. Dar nu doar inainte de somn, golul ramane tot timpul, ca o tristete ascunsa, ca un vis de care am uitat, dar ramane in subconstient, gata sa erupa la prima scarpinare. Am spus deja prea multe despre aceasta practica oribila a societatii noastre mega-dezvoltate si mega axate pe dezvoltarea intelectuala, care da de fapt doi bani pe sanatatea noastra psihica, de dezvoltarea noastra armonioasa atat la trup cat si la suflet. 

Asa ca nu, Matei, nu te las sa plangi, iti promit. Incerc si sper sa reusesc sa fiu alaturi de tine prin fiecare temere, prin fiecare frustrare, prin fiecare experienta si fiecare tristete, sa alin cat pot, sa vindec ce ramane si sa incurajez sa o iei din nou inainte, mai puternic, pentru ca mama e aici sa te sustina. Nu vreau sa am un copil plangacios si alintat, cum ar zice unii, vreau sa am un copil care stie ca poate sa aiba incredere in mine ca desi va face multe greseli in viata, eu sunt acolo sa il indrum daca doreste, sa il ajut daca pot si sa il ascult daca e nevoie. Sunt acolo pentru el daca e trist, sunt acolo sa ii zic o vorba buna, sa ii ofer un umar sa planga si sa stie ca in toata lumea asta "rea" cum o numesc unii, chiar exista cineva care sa ii vrea din adancul fiintei lui binele. Exista cineva care il iubeste neconditionat si care intotdeauna are o usa deschisa, oricat de tarziu in noapte ar fi sau oricat de frig ar fi afara.

Mama te iubeste Matei,

te iubesc, te iubesc, te iubesc.

Prima scrisoare pentru Matei

Vineri, 10 august 2012

Dragul meu Matei,

Esti un zmeu aprig, curajos si bun, iubit si inaripat. Ai ochi de soim si degete de uliu. Esti o felina gata de atac si un delfin jucaus, intelept. Esti iubit. Ti-am mai zis? Iti mai zic o data. Te iubim, te iubim, te iubim, din prima zi, din prima clipa, de la prima vedere, te iubim.

Tu cresti si zilele fug, primul an a fugit si el. Si m-ai invatat atat de multe despre mine, despre tine si despre sotul meu, incat trebuie sa iti multumesc. Tu esti mentorul meu, invatatorul meu acum. Incet, foarte incet vom schimba rolurile si sper sa preiau rolul cu onoare, jumi-juma cu tata. :)

M-ai invatat sa ma ascult, sa am incredere in mine si in tine, asta inca de cand erai in burtica si apoi la nastere. M-ai invatat ca tot ce e natural e posibil, nu singur ci in trei, tu eu si tatal tau. M-ai invatat ca doctorii si moasele sunt si ei oameni, cu emotii, cu subconstiente, cu regrete si frustrari, ca nu sunt zei si ca ne pot ajuta dar si incurca.

Mi-ai dat dovada faptului ca sunt suficienta, ca sunt capabila sa te cresc, tu crescand armonios fiind dovada vie. 6 luni de zile tot ce ai avut nevoie a fost sanul si dragostea mea. Nici o jucarie, nici o melodie, nimic nu a putut vreodata sa imi ia locul, mie sau tatalui tau. Tu ai crescut din dragoste, din noi si din tine. Ciudat, nu?

Mai tarziu, mi-ai aratat ca tu poti, ca esti o persoana capabila, independenta, care stie ce vrea, care lupta pentru ceea ce isi doreste si care traieste dezamagire cand scopul pentru care a luptat este imposibil de atins. M-ai invatat sa iti ofer un mediu sigur, un mediu curat, in care tu sa poti sa te dezvolti atat fizic cat si mental. M-ai invatat ca banii cumpara jucarii dar nu cumpara momente frumoase si ca oricat de scumpa ar fi trotineta vecinei, vasele mele din bucatarie sunt de 1000 de ori mai interesante.

M-ai invatat ca sunt puternica. Mai puternica decat puteam sa imi imaginez ca poate fi o persoana. Ca sunt rabdatoare, eu, hmm, ironic, niciodata nu am avut rabdare pana sa te cunosc pe tine. Am invatat sa iau fiecare zi in parte, sa o apreciez si sa pun capul pe perna multumind pentru ea. M-ai invatat ca 1+1=1, chiar daca uneori se mai aprind spiritele. M-ai invatat ca orice problema se rezolva si ca impreuna e mai bine ca singur. M-ai invatat ca niste ochi sinceri nu isi abat privirea din fata raului, din fata minciunii si din fata trufiei si ca pot sa schimb lumea. Incet, pas cu pas, dar e posibil.

M-ai invatat ca mancarea se mananca cel mai bine cu mana, in forma ei cat mai naturala, ca broccoliul este cel mai bun desert si ca dintr-o bucatica mica de paine pot sa manance cu usurinta trei oameni. Casa si vasele nu plang si amintirea din copilarie a unei case imaculate nu bate amintirea unei mame implicate, amuzante si jucause.

Aaa, era sa uit. Apa. Primul tau cuvant pe care l-am ascultat si pe care il ascult cu alte urechi. Cuvantul tau e mai frumos ca orice am auzit pe lumea asta. Cum faci asta? De unde ai tu voce de inger?

Apoi primii pasi. Au fost 3. Mereu umblai agatat de mobile, de jucarii, chiar si de sticle de apa, dar mereu aveai o mana pe cate ceva. Pana intr-o zi. Nu te-am ajutat sa umbli, nu te-am pus in rotobil, nu te-am sustinut de la spate sau de maini. Pur si simplu, te-ai oprit in loc, ai dat drumul bancutei de care te tineai si ai venit la mine. Natural, mult prea natural, ai facut 3 pasi. 10 iulie 2012, primii pasi. Ai venit la mine atat de repede incat abia am realizat ce s-a intamplat.

M-ai invatat despre co-sleeping, despre attachment parenting, despre alaptarea la cerere si despre purtarea copiilor inca inainte ca eu sa stiu ca ele exista ca notiuni, ca teorie. Tu m-ai ajutat sa fiu parintele atasat care sunt si iti multumesc.

Acum, dupa un an si aproape doua luni, sunt increzatoare ca sunt capabila sa te cresc frumos. Doar tu m-ai invatat, nu? Pana acum te-am ascultat si te voi asculta in continuare, fac azi un legamant si stiu ca pot sa iau decizii potrivite pentru amandoi. Stiu ca la 18 ani imi vei putea cere socoteala pentru tot ce am ales pentru tine si voi putea sa iti raspund privindu-te in ochi, cu inima deschisa, umila si sa iti zic: am facut tot ce mi-a stat in putinta sa te cresc si sa cresc o data cu tine, sa fiu atenta la nevoile tale fizice si psihice si emotionale. Te-am tinut la sanul meu, in bratele mele, ori de cate ori ai cazut, ori de cate ori ai fost suparat, ori de cate ori ai fost obosit, fara sa ma uit in jurul meu sau sa plec urechea la vorbele unora sau altora, pentru ca tu sa cresti increzator, iubitor si liber.

M-ai invatat ca momentul acesta este totul, ca fara azi nu exista maine, ca trebuie sa cladesc cu grija si rabdare si ca trebuie sa invat. Sa tot invat si sa tot cunosc, pana cand nu voi mai fi. M-ai invatat ca nimic nu e batut in cuie si ca omul are o capacitate de adaptare incredibila.

Vreau sa stii ca te iubesc neconditionat, ca voi face greseli dar sper ca mi le voi recunoaste, te voi dojeni uneori dar te voi ierta mereu, indiferent de greseala. Impreuna cu tata, suntem cei mai buni prieteni dar inteleg ca vei vrea sa te departezi de noi, sa iti cauti drumul tau, sa zbori liber. Si cat de frumos ai sa zbori si cat de sus sau de departe tu vei alege, noi vom ramane mereu cei mai mari suporteri ai tai, mama si tata.

Te iubesc, Matei.

P.S.: Cu drag http://www.youtube.com/watch?v=sKU4LjY3rgU